El Alamein

Pure tant’anne fa’ nascette ’o sole:
era d’estate for ’a sta marina.
Surdate ’e mare, terra e d’aviazione
Venettero p’ ’a strada d’ ’a Stazione.
Appriesso a lloro mamme currevano,
sore, mugliere e nnammurate,
tutte chiagnevano.
Sunavano ’e ssirene dint’ o puorto
d’ ’e nnave ca partivano p’a guerra:
torpediniere, caccia, ’ncruciature,
e quante abbraccie, lacreme, preghiere.
Ognuno era pronto p’a partenza,
fumava ’na milit o popolare,
guardava miez’ ’o mare.
Pensava « VINCEREMO! »
« Avanti! », dicette ’o cumannante:
nisciuno se fermaie.
Pe’ radio se cantava « Tornerai ».
Era ’na festa ’ncoppa ’a ’sta banchina;
partette ’nu surdato ’na matina…
Mo’ state tutte quante sotto terra,
EL ALAMEIN è ’o nomme ca ve coce,
ce stà nu sacrario e’ ncoppa ’na bandiera
mmiez’ ’o deserto ca ve dette ’a croce.
Ma site sempre vivi dint’ o core,
chi v’aspettava nun ve po scurdà,
Guagliune ca teniveve vint’anne:
site guagliune pe’ l’eternità!
Partette ’nu surdato ’na matina, chillu surdato era papà!


Aldo De Gioia